Celtii

Secţiune rezervată postării de articole, recenzii, tutoriale, etc. pe teme istorice

Celtii

Postby Olaf The Viking » Mon May 13, 2013 10:24 pm

Celtii


Datorită ariei mari de răspândire dar şi a perioadei îndelungate de timp, este dificil de enunţat o definiţie a celţilor. Totuşi istoricii îi definesc pe celţi ca fiind poporul care a trăit în centrul şi vestul Europei în ultima jumătate a primului mileniu î. Hr. şi care vorbeau dialecte ale unei limbi Indo-Europene cunoscute sub denumirea de “celtă”.
Numiţi „Keltoi” sau „Galatae” de către romani şi „Celtae” sau „Galli” de către greci, celţii reprezentau prototipul barbarilor: înalţi şi puternici, nepăsători la răni, învârtind deasupra capului o sabie enormă cu care retezau capul duşmanilor. Erau exact opusul armatelor greceşti şi romane, organizate în falange, respectiv cohorte, disciplinate şi obişnuite să lupte în formaţii şi să respecte cu stricteţe ordinele.
Primele atestări datează de la sfârşitul secolului 6 î.Hr., spre sfârşitul perioadei Halstatt, dar cea mai mare expansiune a celţilor s-a produs abia in sec. 3 î.Hr. După acest moment puterea lor începe să scadă sub presiunea romanilor dinspre sud şi a triburilor germanice dinspre nord. Prima care a căzut a fost Galia Cisalpină, apoi cea Transalpină cucerirea fiind definitivată de Cezar care a ocupat chiar inima ţinuturilor celte. Romanii au încercat şi cuceriri ale Britaniei dar fără succes, până la urmă limitându-se la a construi un zid care să-i ţină pe aceşti barbari în nord izolând astfel ultimele rămăşiţe ale unei civilizaţii care a durat mai mult de cinci secole.

Societatea

Societatea celtă avea la bază familiile sau clanurile, care grupate într-un anumit teritoriu formau triburile. Acestea erau guvernate de un rege sau o căpetenie deşi se pare că în unele locuri au existat şi un fel de magistraţi aleşi. Oricum adevărata putere era deţinută de un grup de nobili, care forma un fel de consiliu, din care se alegeau regii şi căpeteniile. Cezar, simplificând, scrie că existau oamenii de rând, nobilii şi druizii.
Baza existenţei societăţii celte era conflictul. Nobilii stârneau războaie pentru a-şi spori faima şi prestigiul personal. Cu cât cineva avea mai multă putere şi influenţă cu atât mai mulţi vasali sau adepţi avea. În acest caz putea să urmărească o pradă mai mare în următorul război, îşi sporea şi mai mult puterea, recruta şi mai mulţi adepţi, urmărea o pradă şi mai mare şi ciclul se relua.
Societatea lor era formată dintr-o reţea complicată de relaţii de interdependenţă şi vasalitate. Cei de rang mai mic se obligau să-i servească pe cei cu rang mai mare în schimbul protecţiei şi patronajului. Oamenii liberi se obligau să-i slujească pe nobili în vreme de pace dar mai ales la război. În anumite condiţii, oamenii liberi puteau să aspire chiar la statutul de nobil. Acest tip de relaţii de patronaj se putea extinde şi între triburi, existau şi schimburi de ostateci care să garanteze relaţiile dintre ei, adesea copiii căpeteniilor vasale erau crescuţi la curtea regelui sau a căpeteniei mai puternice.
La vârsta de 14 ani băieţii primeau dreptul de a purta arme şi puteau să îşi formeze ei propriul cerc de adepţi dar de obicei îşi căutau un patron puternic pe care să-l urmeze în luptă, sporindu-şi astfel şi ei şansele de îmbogăţire şi creştere a prestigiului personal.
Primul pas pe care un băiat îl făcea era să ia parte la incăierările minore legate de confiscarea vitelor, raiduri pentru procurarea sclavilor sau diverse răzbunări între clanuri sau triburi. Aici avea posibilitatea să îşi demonstreze calităţile de războinic şi curajul. Dar pentru a obţine faimă şi statut era nevoie de mai mult, astfel că războinicul celt pleca în campanii ca mercenar în alte armate. De acolo avea posibilitatea să se întoarcă cu o pradă bogată şi să o folosească pentru a-şi spori prestigiul, lucru realizabil prin prin negoţ cu lumea mediteraneană, astfel importul de obiecte de lux s-a dezvoltat, fiind controlat de nobili. Există surse care afirmă că pentru o amforă de vin se plătea incredibilul preţ de un sclav. Dar aceasta era de fapt o investiţie, cel care plătea o făcea pentru a arăta ce bogat şi puternic este el şi lansa ideea că aşa vor fi şi cei care îl vor urma în raiduri. Astfel atrăgea mai mulţi războinici, captura mai mulţi sclavi, îşi sporea şi prestigiul iar sclavii erau folosiţi iar ca monedă de schimb.
Ospăţul ocupa un rol important în societatea lor deoarece aici patronul oferea gratis vinul şi se discuta despre raidurile următoare. Şi aici se păstra o ierarhie, deşi se stătea în cerc în jurul focului. Cel mai important oaspete stătea în mijloc alături de gazdă iar apoi ceilalţi, în ordinea importanţei. Cel mai viteaz primea porţia cea mai bună, prilej cu care putea fi provocat de alt războinic care pretindea acest titlu, caz în care festinul se solda cu moartea unuia din cei doi.
Războinicul celt era dominat de supranatural pe care îl vedea în orice râu, pom, munte sau izvor. Ceremoniile importante erau legate de stejari sacri, râurile şi lacurile au dat la iveală arme de ceremonie, bijuterii dar şi urme de sacrificii animale sau umane. Păsările şi animalele aveau şi ele un loc special, cele mai importante fiind: calul, taurul, mistreţul, corbul şi câinele. Adoptând un simbol de animal războinicul celt credea că va primi şi el calităţile lui. Cei care controlau comunicarea cu lumea de dincolo erau druizii, de unde şi rolul lor important în lumea celtă.

Haine si echipament

Atât în viaţa de zi cu zi cât şi pe câmpul de luptă războinicul celt trebuia să îşi afişeze bunăstarea şi statutul. Aveau mare grijă de părul lor, uneori îl dădeau cu zeamă de lămâie verde, unii îşi lăsau barbă, nobilii o tundeau şi îşi lăsau doar o mustaţă care ajungea să le acopere gura. Deşi erau descrişi ca fiind înalţi, media lor s-a stabilit ca era de 1.7m, oricum mai mare decât cea a romanilor sau grecilor.
Tunicile şi pantalonii aveau culorii vii, uneori chiar broderii. Purtau şi o mantie, legată de umar, subrire vara şi mai groasă iarna. Hainele erau făcute din lână sau in, cei de rang înalt având şi mătase cu broderii cu fir de aur.
Ca semn al bunăstării, chiar şi bărbaţii purtau bijuterii de aur sau argint. Dintre toate podoabele, cea mai impresionantă este inelul purtat in jurul gâtului (denumit “torc”) care putea fi din aur, argint sau fier. Deoarece nu toate erau făcute din metal preţios, se crede că era mai degrabă un indiciu al rangului cuiva, cei de rang înalt purtau unele făcute din aur.
Armele de bază ale celtului erau suliţa şi scutul. Uneori războinicul putea avea două suliţe, una mare şi mai grea pentru înjunghiat şi una mai uşoară pentru aruncat sau lupta corp la corp. Sabia era arma nobililor, ea arăta că posesorul ei se bucură de un prestigiu mare astfel că deseori era laborios decorată cu metale şi pietre preţioase. Piesele descoperite indică că săbiile erau de o bună calitate, flexibile şi cu tăiş ascuţit. Ca şi parte a ceremoniei de înmormântare exista un ritual al “uciderii sabiei” în care aceasta era îndoită, astfel de artefacte găsindu-se şi pe teritoriul ţării noastre. Alte arme ofensive erau ciocanele de luptă sau topoarele pentru două mâini.
Coifurile erau un lucru rar, doar cei înstăriţi şi care se bucurau de un înalt prestigiu le purtau. Astfel că majoritatea erau mai mult pentru paradă decât pentru război, personajul important voind să îşi etaleze astfel public statusul. Pe teritoriul ţării noastre, la Ciumeşti, s-a descoperit un astfel de coif care are fixat pe el un corb. Motivele erau de obicei păsări şi animale, făcând parte din simbolistica deja amintită.
Cămăşile de zale erau un lucru şi mai rar, doar nobilii şi le permiteau şi se pare că au fost inventate chiar de celţi în jurul anului 300 î.Hr.
Arcul şi praştia au fost folosite puţin şi doar în scopul de apărare a fortificaţiilor. Celţii considerau că trebuie să îşi măsoare puterile în luptă unu la unu şi trebuiau să ştie pe cine au doborât. Nu exista nici un fel de onoare în uciderea la distanţă, de la adăpostul zidurilor.

Tactici de lupta

Pe câmpul de luptă celţii erau dispuşi după triburile din care făceau parte iar în cadrul tribului după clanuri, dar fără formaţii sau altă formă de organizare a corpurilor. Asemeni acvilelor romane, celţii aveau şi ei stindarduri sculptate care serveau pentru a identifica tribul sau clanul dar era folosit şi drept punct de reper pentru regrupare.
Uneori războinicii luptau dezbrăcaţi, având pe ei doar amuletele. O explicaţie ar fi că dacă erau răniţi, hainele murdare care intrau în rană ar fi infectat-o. Dar există şi păreri conform cărora nuditatea ar fi fost rituală, fiecare luptător alegându-şi un zeu al războiului pe care îl venera iar acesta, în schimb, îl proteja în luptă, prin urmare nu mai avea nevoie de haine sau armură. Când luptau ca mercenari în alte armate, nuditatea îi evidenţia imediat, atât pe câmpul de luptă cât şi în afara lui. Imediat lumea ştia cine era războinicul şi din ce grup select făcea parte.
Pe lângă aspectul fizic celtul căuta să îşi domine adversarul şi să-l intimideze şi prin sunet. Înainte de atac fiecare războinic îşi urla strigătul de luptă al familiei sau clanului, cântau cântece de război sau le strigau adversarilor obscenităţi şi insulte. Pe lângă toată această larmă mai existau şi sunetele scoase de carnyx, un instrument gen corn, cu gâtul lung şi cu capătul în formă de animal. Este posibil ca tot acest zgomot să fi fost făcut şi pentru a atrage zeităţile pământului de partea lor, Polybius scriind că toată această larmă parcă iesea din pământ. Totodată prin urlete, dar de obicei şi cu ajutorul alcoolului, războinicul intra în febra luptei, lăsând la o parte orice frică şi inhibiţii.
Înainte de începerea luptei, celţii îl provocau pe cel mai curajos şi mai viteaz duşman la o înfruntare unu la unu. Dacă cineva accepta, lupta se sfârşea cu moartea unuia dintre ei. Camarazii lui vroiau să-l răzbune, învingătorii vroiau să profite de momentul de intimidare al adversarilor care aveau campionul ucis, astfel că tot conflictul se amplifica şi în acel moment se declanşa lupta.
Ferocitatea atacului celţilor era legendară, impresionându-l chiar şi pe Cezar care scria in memoriile sale că nervii au atacat brusc, în plină fortă şi au pus pe fugă cavaleria. Apoi au alergat spre râu atât de repede încât dădeau impresia că sunt în acelaşi moment la liziera pădurii, în râu şi între romani.
Uneori, înainte de lupta corp la corp se aruncau suliţe, după care celtul se lansa în mijlocul adversarilor lovind cu scutul, înjunghiind cu suliţa şi tăind cu sabia. Când lupta era purtată cu alţi celţi ea se transforma imediat într-o serie de confruntări individuale. Când se luptau cu romanii sau grecii tactica celţilor era mai putin folositoare. Dacă formaţiile erau alcătuite din veterani, care nu se intimidau la vederea unor vlăjgani albi, care se năpusteau peste ei, goi, răcnind şi agitând deasupra caputului o sabie mare , atunci celţii se aflau în dificultate. Întreaga lor filozofie, cu înfruntări eroice, unu la unu, era distrusă când se găseau în faţa unui zid de scuturi şi lănci. Presiunea asupra lor creştea datorita faptului ca duşmanul îşi păstra formaţia de luptă, ei nu puteau să se retragă dar nu aveau nici rezerve care să-i susţină. De la intimidare la ezitare nu era decât un pas, iar dacă într-un anumit sector erau dominaţi, panica se putea transmite uşor pe tot frontul şi uneori cedau şi sectoarele unde celţii aveau avantajul numeric. In acest caz unii se retrăgeau, alţii se aruncau fără arme asupra inamicilor, spre o moarte sigură dar glorioasă.
Cezar povesteşte tot despre o înfruntare cu nervii că aceştia au atacat, primul rând a căzut dar ei au continuat să atace, călcănd peste cadavrele camarazilor până când a căzut şi al doilea rând. Nici acest lucru nu i-a oprit, supravieţuitorii au continuat să arunce cu suliţe de pe grămada de cadavre până când au fost eliminaţi.
Principala forţă a celţilor era infanteria dar ei au avut şi cavalerie. Dacă la început tactica era să ajungă pe câmpul de luptă şi acolo să descalece şi să lupte ca infanterie, cu timpul şi-au rafinat tacticile, culminând cu aşa-zisa Trimarcisia. De regula călăreţii erau nobili, fiecare având doi scutieri care stăteau în spatele liniilor de bătaie. Dacă nobilul murea pe câmp, unul din scutieri pleca în locul lui la luptă. Dacă era rănit, unul îl salva de pe câmp în timp ce celălalt pleca în locul lui. Astfel reuşeau să aibe şi trupe odihnite dar şi o acoperire a retragerii în caz de înfrângere.
Până când s-au dezvoltat tacticile de luptă ale cavaleriei, celţii au folosit în confruntări care de luptă. Dar de la sfârşitul secolului al treilea î. Hr. acestea au dispărut în Europa dar s-au păstrat, spre surprinderea romanilor, 150 de ani mai târziu, în Britania. Cezar povesteşte în memoriile sale că britonii încep confruntarea cu care de luptă, care aleargă pe întreg câmpul, în timp ce războinicii din ele aruncă suliţe spre inamici. Zgomotul carelor şi al cailor, combinat cu aruncarea proiectilelor au rolul să intimideze adversarul şi să-i rupă rîndurile. Apoi, cînd ajung în apropierea liniilor lor, sar din care şi continuă lupta pe jos, în timp ce conducătorii carelor se retrag mai mult şi le poziţionează astfel încât să poată fugi uşor dacă stăpânii lor se retrag şi trebuie să părăsească repede câmpul de luptă. Astfel ei au reuşit să combine forţa infanteriei cu mobilitatea cavaleriei.

După luptă

Celţii nu aveau absolut nici un fel de frică faţă de moarte de aceea se aruncau în luptă cu ferocitate. Credinţa lor era că lumea de dincolo era foarte strâns conectată cu lumea celor vii. De fapt, pentru ei, era aceeaşi lume, doar că dincolo lipseau durerea, boala şi bătrâneţea. Sufletul oricum nu rămânea definitiv acolo, el se reîntorcea la un moment dat în lumea celor vii, într-un alt corp.
Sediul sufletului se găsea în cap, de unde s-a născut obiceiul de a tăia capetele celor ucişi pentru a le poseda sufletul. Aceste trofee erau păstrate cu grijă, bătute în cuie în pereţii caselor şi expuse cu mândrie eventualului musafir. Capetele duşmanilor importanţi erau îmbălsămate cu grijă şi tratate cu mare atenţie. Legătura cu cel ucis era însă mai profundă decât s-ar crede, în anumite legende dar şi în situri din Galia şi Britania s-au găsit capete ale duşmanilor ucişi aşezate la intrare, ca şi cum spiritul lor ar sta de pază după moarte, veghind locul fostului duşman.
Prada de război era motivul pentru care celţii mergeau la luptă. În afară de capete, la mare preţ, ca şi captură de război, erau vitele, aurul şi femeile. Dar în afară de capete, războinicul nu lua nimic pentru el. Totul era să câştige prestigiu şi poziţie în cadrul grupului, dar prada se ţinea toată într-un singur loc sacru, de obicei la stejarul sacru dar şi în izvoare, lacuri sau râuri, căci era depozitată pentru zei, nu pentru uz personal. Cu prada luată de la gali se pare că Cezar a putut să îşi achite datoriile financiare.
Celţii practicau şi sacrificiul, atat animal cât şi uman. De regulă prizonierii preferau să se sinucidă decât să cadă victime unui sacrificiu ritual. Credinţa era că zeii vor fi cu atât mai mulţumiţi cu cât prizonierul sacrificat este de rang mai înalt, deci reprezenta un cadou mai scump adresat zeilor. Uneori sacrificiul se realiza şi din proprie voinţă când era necesară trimiterea unui mesager în lumea cealaltă.
Sclavia nu era foarte răspândită în lumea celtă. Sclavii serveau mai mult ca monedă de schimb în comerţul cu negustorii romani sau greci. De aceea majoritatea prizonierilor era văndută ca sclavi, deoarece erau mult prea preţioşi ca să fie sacrificaţi. S-a amintit deja că preţul cerut pentru o amforă de vin era de un sclav. Şi cum cererea de vin era mare, foarte mulţi celţi căzuţi prizonieri au ajuns să lucreze ca sclavi pentru romani, unii poate chiar pe plantaţiile de viţa-de-vie.
Pentru celţi insuccesul nu era o opţiune. Daca mergeau la război şi nu îl câştigau preferau să se sinucidă decât să fie luaţi prizonieri şi torturaţi sau vânduţi. Ei juraseră să îşi îndeplinească pe câmpul de luptă obligaţiile faţă de patron, eşuaseră, iar onoarea le cerea să plătească preţul suprem pentru asta.
Dar chiar şi în mormânt războinicul trebuia să îşi afişeze poziţia şi prestigiul astfel că lua cu el armele, bijuteriile şi alte obiecte personale, şi în cazul în care era îngropat, dar şi în cazul în care era ars. Unori erau aruncate în foc şi fiinţe vii care îi fuseseră dragi mortului. In peninsula Iberică corpul era lăsat pradă vulturilor, probabil că aceştia erau consideraţi sacri la fel ca şi corbii.
Faima şi renumele câştigat de războinic urmau să dăinuie şi după moartea lui, fiind cântate de barzi în timpul festinurilor, unele poveşti supravieţuind până în zilele noastre sub formă de mituri şi legende.

Bibliografie:
Celtic Warrior 300 BC – AD 100, Osprey Publishing, Warrior 30
http://www.wikipedia.org

"Si sa le spui tuturor din sat ca acolo unde te-a scuipat Cartula te-a pupat Olaf si ti-a sters rusinea."
Dumnezeu e de partea tuturor, si, daca ne uitam de-a lungul istoriei, vedem ca e de partea celor cu mai multi bani si armate mai mari.
Intai da cu toporul si pe urma intreaba ce a vrut.
Da, poti da un click si pe machete.ro si sa iti iei ceva "dragut". Am nevoie de bani.
User avatar
Olaf The Viking
Imperator
 
Posts: 2208
Joined: Wed Jan 09, 2013 3:04 pm
Location: Bucuresti
Prenume si nume: Alexandru Dumitrescu

Re: Celtii

Postby Olaf The Viking » Mon May 13, 2013 10:39 pm

Image

Triburile celtice
Harta indică principalele triburi de celţi. Este preluată de la http://www.bellaterreno.comartcelticceltic_tribes.aspx


Image

Celţii, 400 î. Hr.
Harta arată principalele teritorii controlate de celţi în jurul anului 400 î. Hr. Harta este oferită de http://www.irelandstory.com.


Cămaşă de zale
Cămaşa de zale a fost descoperită la Grădiştea Muncelului, Hunedoara. Se pare că celţii ar fi inventatorii ei. Cămaşa este în prezent expusă la Muzeul Militar Naţional Regele Ferdinand din Bucureşti.


Coif şi artefacte celtice
Coiful a fost descoperit la Silivaş, Alba. Vârfurile de lance, spade, zăbala şi capul de măciucă din piatră au fost descoperite la Proaspeţi-Slatina (Olt) şi Truşeşti (Bacău). Artefactele sunt în prezent expuse la Muzeul Militar Naţional Regele Ferdinand din Bucureşti.


Sabie îndoită
La moartea unui războinic exista un ritual al “uciderii sabiei” prin care o sabie era îndoită. Sabia a fost descoperită la Aiud, Alba şi este în prezent expusă la Muzeul Militar Naţional Regele Ferdinand din Bucureşti.


Coif şi artefacte celtice
Coiful a fost descoperit la Ciumeşti, Satu Mare şi reprezintă un corb, animal folosit mult în simbolistica celtă. Coiful este în prezent expus la Muzeul Militar Naţional Regele Ferdinand din Bucureşti.

"Si sa le spui tuturor din sat ca acolo unde te-a scuipat Cartula te-a pupat Olaf si ti-a sters rusinea."
Dumnezeu e de partea tuturor, si, daca ne uitam de-a lungul istoriei, vedem ca e de partea celor cu mai multi bani si armate mai mari.
Intai da cu toporul si pe urma intreaba ce a vrut.
Da, poti da un click si pe machete.ro si sa iti iei ceva "dragut". Am nevoie de bani.
User avatar
Olaf The Viking
Imperator
 
Posts: 2208
Joined: Wed Jan 09, 2013 3:04 pm
Location: Bucuresti
Prenume si nume: Alexandru Dumitrescu

Re: Celtii

Postby Olaf The Viking » Mon May 13, 2013 10:44 pm


Căpetenie celtă, sec. 6 î. Hr.
Celtul poartă un coif bogat decorat şi armură lamelară. Ca armă ofensivă principală are un topor pentru doua mâini dar poartă şi sabie, de unde se deduce faptul că este o căpetenie. Ca armă secundară are un pumnal. Figurina este pictată de Alguhan Aksar.



Breton sec. 1 d. Hr.
Bretonul poarta o armura de zale luată de la un centurion roman (se observă pe jos coiful unui roman şi pelerina sa). Ca armă ofensivă principală foloseşte un topor de doua mâini. Faptul că are şi sabie indică faptul că este de origine nobilă şi se bucură de un prestigiu mare printre ai lui. Figurina este pictată de Alguhan Aksar.



Celt, sec. 4 î. Hr.
Şi acest celt este un nobil dacă se ia în calcul faptul că poartă spadă, inel în jurul gâtului, este ras dar are o mustaţă care îi depăşeşte gura. Figurina este pictată de Alguhan Aksar.



Vercingetorix, anul 52 î. Hr.
Vercingetorix este galul care a reuşit să unească triburile de gali şi i-a condus într-o revoltă împotriva romanilor. A fost învins de Cezar la Alesia în anul 52 î. Hr., după un spectaculos asediu în care romanii au trebuit să sape şi să construiască doua rânduri de fortificaţii circulare concentrice: una ca să-i ţină încercuiţi pe Vercingetorix şi companionii săi şi alta ca să se apere de galii veniţi în ajutor. Practic romanii erau şi asediatorii dar şi cei asediaţi.



Celt, sec. 5 î. Hr.
Celtul poartă un coif bogat decorat, are în mână un stindard sculptat în forma de porc mistreţ şi a ucis deja doi adversari luându-le capetele. Lucrarea este pictată de Alguhan Aksar.

"Si sa le spui tuturor din sat ca acolo unde te-a scuipat Cartula te-a pupat Olaf si ti-a sters rusinea."
Dumnezeu e de partea tuturor, si, daca ne uitam de-a lungul istoriei, vedem ca e de partea celor cu mai multi bani si armate mai mari.
Intai da cu toporul si pe urma intreaba ce a vrut.
Da, poti da un click si pe machete.ro si sa iti iei ceva "dragut". Am nevoie de bani.
User avatar
Olaf The Viking
Imperator
 
Posts: 2208
Joined: Wed Jan 09, 2013 3:04 pm
Location: Bucuresti
Prenume si nume: Alexandru Dumitrescu


Return to Articole istorice

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest

cron