Greek Hoplite 480-323 BC

Secțiune rezervată postării de articole, recenzii, tutoriale etc. cu privire la informațile scrise pe teme modelistice, militare etc.

Greek Hoplite 480-323 BC

Postby Olaf The Viking » Thu May 09, 2013 7:27 am

Autorul cărţii este Nicholas Sekunda iar ilustraţiile sunt realizate de Adam Hook. Cartea a fost editată de Osprey Publishing în anul 2000 şi a apărut în seria Warrior cu numărul 27.

Image


Principalele capitole, în care este structurată cartea, sunt:

Introducere
Cetăţeanul soldat
Echipament
Campaniile
Bătăliile între hopliţi
Strategia devastării
Comentariile despre planşe

În “Introducere” sunt prezentate obiectivele cărţii, cui se adresează ea precum şi anumite noţiuni de bază cum ar fi cea de “hoplon”, care se pare că ar însemna “armă” şi nu “scut”, aşa cum apare în alte surse, prin urmare noţiunea de “hopliţi” s-ar traduce prin “războinici”.

În capitolul “Cetăţeanul soldat” este prezentată organizarea politică şi militară a Greciei precum şi metodele de antrenament pentru cetăţeanul-soldat. În afară de Sparta, care avea o armată profesionistă, permanentă, celelalte state îşi recrutau soldaţii doar în momentul când se vota că trebuie să se meargă la luptă. Războinicii nu erau soldaţi de profesie, fiecare avea o altă meserie, erau recrutaţi din rândul cetăţenilor iar campaniile se desfăşurau de obicei când nu erau recolte de cules sau semănat.

Capitolul dedicat echipamentului prezintă scutul (aspis), coiful, armura pentru tors, armura pentru picioare (pteruges), suliţa (dory), spada şi sabia (xiphos şi kopis).

În capitolul dedicat pregătirii campaniilor se prezintă modul de mobilizare (vârsta, clasa socială, provenienţa, etc.) precum şi pregătirile şi modul de plecare în campanii.

Modul de luptă şi bătăliile sunt descrise urmărindu-se aranjarea formaţiilor, înaintarea, atacul şi lupta propriu-zisă. După ce una dintre părţi ceda şi se retrăgea învingătorii porneau în urmărirea ei. De obicei cei urmăriţi îşi aruncau armele, prima piesă care era abandonată fiind scutul, ca să poată fugi mai repede. De aceea existau pedepse pentru aşa ceva, atenienii, de exemplu, taxau “pierderea” scutului cu o amendă de 500 drahne.
După ce urmărirea înceta, începea jaful. Cadavrele erau jefuite de armură, haine şi bijuterii. Adesea generalii jurau să aloce o zecime din pradă unui anumit zeu, dacă va câştiga bătălia. Restul era împărţit între soldaţi sau era vândut pentru a obţine fonduri pentru orasul-stat.
Ultimul act al unei lupte era acordarea permisiunii, de către învingător, pentru îngroparea morţilor. Aceştia erau trecuţi pe o listă care era expusă în centrul cetăţii. De obicei erau îngropaţi în gropi comune, chiar pe câmpul de bătălie, uneori li se ridica un monument în oraş pentru comemorare.

În penultimul capitol este prezentată aşa-numita “strategie a devastării” care consta în a sili un oponent să se predea sau să iasă la luptă de teamă că recoltele şi animalele îi vor fi distruse. În afara de Sparta, care avea o clasă aservită care muncea pământurile şi asigura hrana, celelalte state greceşti se bazau pe cetăţenii lor atât pentru război cât şi pentru munca pământului. De aceea războiul trebuia să fie scurt, hotărâtor, fără asedii prelungite şi fără tactici de gherilă. Grecii coborau în câmp şi se masacrau pâna când o parte ceda. Învingătorul avea pierderi grele iar învinsul era practic desfiinţat. Dar pentru ca lupta să aibă loc trebuia ca cel invadat să fie convins să iasă de la adăpostul zidurilor şi să fie forţat să lupte. Acest lucru se făcea cel mai bine în sezonul de recoltare, când recolta era încă pe câmp. De teama pierderii ei cel invadat trebuia să lupte sau să se predea. Dacă alegea să rămână în cetate şi să renunţe la recolte, invadatorul se întorcea anul următor, astfel, în timp, efectul cumulativ al pierderii recoltelor era mult mai distrugător decât o luptă.
Aşa cum era de aşteptat, mai ales pentru o perioadă atât de veche, există cercetători care nu sunt de acord cu teoria, susţinând că această strategie era de fapt o excepţie şi nu o regulă. Invadatorii nu ar fi avut nici timpul necesar şi nici mijloacele adecvate distrugerii în masă a recoltelor. Oricum ar fi, conflictele între greci erau rezolvate prin bătălii şi nu prin războaie, iar această metodă pare singura viabilă până când s-au dezvoltat şi au început să fie folosite maşinile de asediu.

Cartea conţine zece planşe color în care sunt prezentate:
1. Razboinic hoplit, de la începutul sec. 5 ÎHr., cu armură si arme

2. Antrenametul efebilor (tinerilor luptători), care avea loc în gymnasium sau într-o casă privată cu curte interioară
Image


3. Plecarea în campanie şi modul de echipare al hopliţilor
Image


4. Încorporarea în Marină şi transportul naval
5. Strategia devastarii unde sunt înfăţişate tăierea măslinilor, arderea holdelor de cereale, jefuirea ţiglelor şi demontarea caselor, uciderea ţăranilor.
6. Hopliţii în timpul Războiului peloponesiac
7. Instrucţia spartanilor
8. Bătălia de la Koroneia 394 ÎHr.
9. Urmările bătăliei, îngrijirea rănilor şi jefuirea cadavrelor
10. Hoplitul la sfârşitul sec. 4 ÎHr.

Cele mai spectaculoase planşe sunt prima şi ultima, deoarece sunt prezentate armura şi armele hoplitului şi se poate observa evolutia lor de-a lungul timpului.



După cum se observă, hoplitul din sec. 5 ÎHr. poartă o armură denumită linothorax, alcătuită în principal din material textil (câteva straturi de in, lipite între ele cu o răşină) în combinaţie cu solzi de metal pe laterale. Umerii, conform acestei ilustraţii, sunt apăraţi de două plăcuţe de metal integrate în material textil. Se pare că acesta este singurul autor care susţine acest lucru, majoritatea armurilor se pare că ar fi fost integral alcătuite din in.
Coiful este de tip “corintic”, alcatuit dintr-o singura foaie de bronz, asigura o bună protecţie a capului şi feţei dar era incomod de purtat şi nici vizibilitatea nu era prea bună. Se pare că înainte de bătălie era purtat pe spate şi tras pe faţă doar în momentul luptei.
Scutul era alcătuit în majoritate din lemn, cu un strat foarte subţire de bronz la exterior şi piele la interior. Cel din imagine este decorat cu simbolul zeului Apollo, un cazan aşezat pe un trepied, care le ajuta pe preotesele Oracolului de la Delphi să enunţe celebrele profeţii.
Războinicul are picioarele protejate de cnemide iar ca şi arme ofensive are o suliţă şi o spadă.

Spre sfârşitul secolului 4 ÎHr. se constată o schimbare de strategie în ţinuta hoplitului după cum se observă şi din imagine. Cnemidele au dispărut pentru a facilita mobilitatea, singura armură rămasă este cuirasa, aşa-numita “muscle-cuirass” dar majoritatea nu mai purtau nici măcar aşa ceva. Coiful corintic este înlocuit cu cel frigian (nu are legătură cu Phrygia, mai degrabă cu forma glugilor frigiene de la Revoluţia franceză) care asigură o mai mare vizibilitate şi un auz mai bun. “A-ul” de pe scut indică că războinicul este un atenian care are drept armă ofensivă doar suliţa, nu poartă armă secundară.
Deşi are mai mult de zece ani şi este posibil ca anumite teorii să fie deja depăşite sau incorecte, cartea este o bază de plecare utilă pentru cine vrea să aprofundeze hoplitul grec şi evoluţia sa de-a lungul secolelor.

Cand este in stoc se poate comanda chiar de la Osprey:
http://www.ospreypublishing.com/store/G ... 1855328679

cand nu este o gasiti pe Ebay.

"Si sa le spui tuturor din sat ca acolo unde te-a scuipat Cartula te-a pupat Olaf si ti-a sters rusinea."
Dumnezeu e de partea tuturor, si, daca ne uitam de-a lungul istoriei, vedem ca e de partea celor cu mai multi bani si armate mai mari.
Intai da cu toporul si pe urma intreaba ce a vrut.
Da, poti da un click si pe machete.ro si sa iti iei ceva "dragut". Am nevoie de bani.
User avatar
Olaf The Viking
Imperator
 
Posts: 2208
Joined: Wed Jan 09, 2013 3:04 pm
Location: Bucuresti
Prenume si nume: Alexandru Dumitrescu

Return to Recenzii carti

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 4 guests

cron