Dupa cum unii dintre voi au aflat, excursia la Civita a debutat sub auspicii cel putin unice, daca nu chiar originale: joi am fost anuntat ca a doua zi nu mai plec pentru ca Alitalia e in greva . Cu mari eforturi s-a gasit un loc sambata la 14.00. Ceea ce insemna ca ajungeam cam pe la 15.00-16.00 in Civita si urma sa plec de acolo a doua zi cam pe la 12.00. Deci nici 24 de ore nu as fi stat acolo. Serban, care era cu familia, a reusit sa prinda locuri la zborul de sambata la 6.00.
In conditiile astea eram hotarat sa nu mai merg, deja imi faceam alt program dar, pana la urma, mi-au gasit zbor de intoarcere la 21.00, ceea ce nu ar face mare diferenta in mod normal, dar in acest caz prindeam si ceremonia de premiere de la 15.00 si atmosfera aia mohorata de dupa, cand toata lumea strange, pleaca, cat sa nu iti para rau ca ai plecat la jumatate.
Cum era sambata cu intalnirea si facusem deja “CEC in-ul onlain” m-am hotarat sa particip si eu. Ceea ce imi pare rau este ca nu am stat decat pana la 11.00 si nu am prins momentul cand a venit Brandusa cu lucrurile lui Eddy (Eduard Olaru). Ca daca eram acolo si un anumit personaj, care nici macar nu face machete, isi baga mana pana la coate in lucrurile lui, sa ia cu ambele maini, , probabil ca sa aiba ce vinde ulterior, cred ca il scoteam afara pe usa, cu o urma de pantof 45 pe intrados, vorba altui machetist disparut.
La aeroport am ajuns bine, totul a fost in grafic, am trecut de control fara probleme, fara descaltari, fara pipaieli si fara aratari de bagaje, ba am mai si asteptat si o jumatate de ora, suficient ca sa pozez si aeronava aflata la ultimul terminal posibil.
Dupa cum povesteam pe Facebook, ma intrebam ce ar spune Boeing-ul asta daca ar putea vorbi: “Sunt Airbus!”
Am pozat si palele, ca cine stie, daca sunt defecte, pica avionul si mor, poate se gaseste aparatul foto cu poza unde se va vedea ca era ceva in neregula cu ele. Sa nu poata musamaliza afacerea. Lupta cu corporatiile nu cunoaste pauza.
Drumul a fost scurt, vreo doua ore, imi luasem de citit vreo doua Osprey-uri, deci era totul sub control. Asta pana cand au venit vecinii. Cand zic vecinii ma refer la cel din stanga, de pe partea cealalta, ca imi rezervasem loc la culoar cu gand sa imi intind picioarele pe interval, care vecin asculta muzica la casti si evident se auzea tot. Oricum a fost de departe cel mai putin deranjant.
Vecinii din dreapta, doi tinerei hetero (am ajuns sa trebuiasca sa precizam si asta) adica un el si o ea, erau mai tacuti si discreti. Nu se auzeau decat molfaielile pupaturilor, care totusi nu erau de mai mult de doua pe minut.
In spate, in dreapta era o blonda simpatica, de viata, foarte comunicativa cu partenerul/prietenul/vecinul ei. Comunicarea se facea cu voce foarte tare, in engleza, sa afle toata lumea pe unde a umblat si ce experiente de viata a trait ea. Din nefericire si cartea mea era tot in engleza asa ca am citit fiecare pagina cam de 2-3 ori ca sa inteleg ce zicea respectivul autor si cu mare lucru oricum nu am ramas.
Mancarea a fost exceptionala, un pachetel de grisine cu rozmarin. Puteam sa aleg si “biscoti”, dar nu mi-a zis de la inceput ce imi da, m-a intrebat daca vreau dulce sau sarat. Normal ca am zis sarat, ca sa mearga cu vinul sec pe care urma sa mi-l aduca din partea casei. Cand am vazut “ca casa” ingroasa obrazul si se face ca ploua am facut pe obraznicul si am mai cerut inca un pahar cu apa. A dat din cap ca da, mi-a zambit politicos si a trecut mai departe sa-i serveasca pe cei din fata.
Probabil se baza ca o sa-i cer si colegei din spate care impingea caruciorul. Stiind ca obraznicul mananca si praznicul si cina, ba se mai alege si cu niste vopsele de pe la Eddy, si fiind oricum la o varsta cand l-am inlocuit pe “probabil nu ar trebui sa fac asta” cu “ete curu’, hai sa vedem ce se intampla”, i-am cerut foarte sigur de mine, inca un pahar cu apa. Am fost foarte uimit ca l-am si primit, asa ca nu am suferit prea mult de sete si am savurat textul de pe pliculetul de grisine care imi explica ca ei sunt nu stiu ce companie, care fac asa ceva pentru Alitalia de generatii, ca rozmarinul e o planta care creste pe tarmurile Mediteranei si face si drege si e aromata si tot ce vrei.
Cam asta a fost experienta de zbor, am aterizat cu bine, s-a aplaudat, s-a facut coada pe culoar, eu am prins al doilea autobuz care a venit sa ne ia, am mers vreo 10 minute prin aeroport si m-am asezat cuminte la o coada, la control “pasporti”. Nu aveam decat vreo 200-300 de oameni in fata. Dupa vreo 5 minute, cand am avansat (v-ati fi asteptat sa zic “am avansat inainte” nu?) am vazut ca pentru UE exista si o alta coada, doar cu vreo 50 de persoane, asa ca m-am grabit sa imi ocup loc acolo.
Exista si “controlo automato” pentru cei cu pasaport electrotehnic sau bionic-biologic cum i-o zice. Insa era cu distractie: prima data scanai pagina aia de plastic, se deschidea usa si credeai ca ai scapat. Dupa ce treceai, usa din spate se inchidea si te trezeai in fata unei alte usi. Cam cum se suiau vacile in camion cand le lua de la “comparativa” camionul. In fata celei de-a doua usi puneai degetul sa iti vada/citesca memoreaze/compare amprenta. Dar usa tot nu se deschidea pana nu venea “ragaza” aia de la paza sa iti spuna sa te chiombesti si la camera, ca sa iti vada/pozeze/memoreze/compare toata fata, nu numai partea buna a ei.
Controlul a fost simplu si fara probleme, am mers apoi de am capiat pana la iesire, m-am gasit cu Gianni, ne-am pupat si ne-am tras la un impinge tava pentru o gustarica, stiut fiind ca la ei restaurantele dupa 14.00 se inchid. Am platit italieneste (adica a facut cinste Gianni, ca de obicei, nici nu am mai insistat sperand ca imi iau revansa in mai, la Alba, caci a promis ca vine) si am pornit spre masina. Cat a platit parcarea l-am asteptat intr-o zona ciudata:
Din pacate era pustie asa ca nu am avut parte de actiune. Dupa circa o ora de drum am intrat victorios pe usa salii de concurs.
Am ochit imediat premiile:
Cu oarece fereala si jena am deschis bagajul de mana in care aveam machetele laolalta cu chilotii, ciorapii si tricourile. Dupa cum v-am mai spus, la expozitii sau concursuri trebuie echipament adaptat: doi chiloti, doua perechi de ciorapi si doua tricouri. Ca oricum ocupa loc si machetele. Daca fiecare vine cu polarute, jachetele si alte asemenea mofturi fashioniste raman machetele pe jos.
Mergand cu avionul, periuta si deodorantul le trimisesem prin Serban care avea si bagaj la cala. Bagajul meu de mana era o cutie de carton facuta la maxim pe dimensiunile permise de Alitalia: 55x25x35. Evident ca pana la urma a iesit cu o jumatate de cm in plus pe una din laturi dar m-am gandit ca o inghesui eu in caz de control. Nu a fost cazul dar nici nu a incaput bine deasupra locului deoarece trapa era curba si coltul cutiei o tinea in sus, asa ca a ocupat tot doua locuri dar mai la perete. Oricum m-am linistit cand l-am vazut pe unu cu o cutie de chitara. Aia nu avea cum sa se incadreze in 55x25x35 nici cu “carabinierii”, nici cu “Guardia di finanze”.
Dar sa revenim la momentul inscrierii machetelor in concurs cand trageam vanjos de chiloti si ciorapi ca sa ajung la machete. Odata scoase (machetele, bre, nu izmenele) baietii le-au dat numere (tot machetelor) si le-am proptit pe masuta pe concurs. La figurine mici concuram, printre altii, ca de obicei, cu adversarul meu traditional, Catalin Balta, ale carui machete au ajuns acolo prin Serban.
Dupa ce le-am aranjat m-am apucat sa documentez deplasarea, adica sa fac poze la tot ce misca si, mai ales, la ce nu misca, dar e expus:
Pozele cu machetele din concurs le-ati vazut deja, asa ca nu mai insist, am cautat sa surprind momentele neoficiale si feliile din viata urbei. Concursul se tinea intr-un club sportiv si cei mici tocmai avusesera antrenament la fotbal.
Mi-am dat seama de ce Italia e buna la “calcio”. Acolo erau vreo 50-100 de copii. Orasul are vreo 51000 de locuitori. Probabil niciun copil de scolo nu va ajunge sa joace la profesionisti, dar daca asta se intampla in fiecare orasel ai de unde alege.
Cum gandirea profunda imi face mereu sete am inspectat bufetul clubului. Evident ca nu exista nici urma de vin asa ca m-am tratat cu ce am gasit ca are cifra octanica mai mare:
Gianni si El presidente aveau treaba:
asa ca primele doua sticle au intrat ca in nisip, stiut fiind faptul ca atunci cand bei singur, bei mai mult, ca nu ai cu cine sa vorbesti. Apoi mi s-a alaturat si Serban astfel ca am patit iar rusinea care ma urmareste pretutindeni: termin mereu stocul de bautura cu care incep si trebuie sa trec pe altceva.
Masa de seara si petrecerea s-a stabilit ca tot in club se vor tine asa ca s-a trecut la aranjarea meselor:
In prim plan observati pizza marinara, cu ansoa. Este toata rosie, de la sosul de rosii si are un gust sublim. Din pacate nu au fost decat vreo 3 pizza, e adevarat marimi mari, dar nu imi puteam permite sa risc. Asa ca, incurajat si de Gianni, am lasat rusinea la o parte si m-am aruncat vitejeste si in Margarita. Ba chiar am luat si ultima felie fara jena. Era vorba de supravietuire. Mananca sau esti mancat. Nu exista cale de mijloc.
Marturisesc cu mandrie ca nici Serban nu s-a lasat mai prejos:
Cei din stanga sunt figurinisti, au fost in juriu la figurine, asa ca le-am explicat ca “the smaller, the better” ca sa stie ce sa faca.
Nu, nu mi-a tremurat mana nici de la bere si nici de la vin. Ca uitai sa va spui ca, la insistentele mele, oarecum nerusinate, ca vreau vin, Gianni s-a dus sa ne cumpere. Nu te pui cu nebunu’ care simte o placere sublima cand invarte un topor deasupra capului, nu? Chiar daca te bazezi ca i l-au confiscat la aeroport.
Dupa pizza am trecut la vin, ne-am incins, Serban a tinut sa isi arate gradul in AMA, a ajuns la tricou asa ca m-am dus si eu la closet sa imi pun tricoul cu Tapir.
Dupa masa ne-au scos afara din sala de mese ca vor sa inchida. Ce vin, ce socializare, nimic. Asa ca am mai facut niste poze prin sala de expunere, asa ca dupa vin:
Doamna din imagine este Rosetta, daca imi aduc bine aminte, singurul membru feminin al clubului din Civita.
Apoi s-a trecut la jurizarea jurizarii:
Eu am luat loc pe scaunul presedintelui sa admir premiile:
Iar juriul a inceput sa jurizeze:
Adica sa se plimbe prin camera si sa se certe:
Serban s-a retras si am ramas iar singur, doar cu sticla cu vin. Am admirat iar premiile, le-am facut poze si mai detaliate.
Observati ca sunt patru culori, nu stiu de ce. Oricum asta imi incurajeaza ideea sa facem premiile in alte culori. La inceput dadeam diplome de participare si au fost probleme cand au venit niste asociatii sa dea si ele niste diplome. Atitudinea a fost: "Eu nu mai vin, ca nu am luat nimic". "Pai nu ai luat diploma, ca toti au primit?"". "E, din aia de participare, ca toti fraierii?". Asa ca anul urmator au aparut si alte premii dar tot nu a fost bine: "De ce a luat macheta aia argint, ca merita aur". Anul urmator au luat aur toti:"Pai mersi, daca toti iau aur nu se mai stie care e mai bun". Asa ca m-am gandit ca anul acesta sa facem premiile in alte culori: rosu , galben, verde, albastru, etc. Sa vedem discutiile: "Nu am luat decat rosu", "Pai e bine, mai bun ca albastru", "Nu, verdele e mai tare ca albastru", "Ba nu, rosu e mai tare ca verdele, dar albastrul e mai bun ca movul", "Dar olive drab cine a luat?"
Revenind la plictiseala mea cronica, cand a intrat o urechelnita m-am simtit ca detinutul care are un gandac pe post de animal de companie: in sfarsit ceva actiune.
Deducem ca urechelnita avea totusi gusturi bune sau zapada de teutonului meu semana cu zaharul:
Sigur ca primul gand a fost sa iau scaunul si sa o urmaresc, tintind piesele concurentei. Dar m-am gandit ca pot fi acuzat ca m-am imbatat asa ca m-am lasat pagubas.
In scurt timp a terminat si Gianni cearta jurizarea si ne-am retras acasa, ceilalti au ramas sa termine partea lor de jurizare, sa imprime diplome, etc. Ajunsi acasa am mai baut un paharel dintr-o licoare de ierburi tinuta la congelator, un fel de digestiv, si apoi ne-am lasat in voia lui Morfeu sau Bachus, unul din ei.
-va urma ca sa zic asa- sau ca sa fiu in tema -fine primo tempo-